Conceptul de reziliență a suferit o schimbare majoră de sens de la apariția cercetărilor în domeniu, în anii 1970. Astăzi, reziliența psihologică nu mai este înțeleasă ca o trăsătură de caracter fixă și imuabilă, care îi oferă purtătorului său rezistență la traume și crize, ci ca rezultat („outcome”) al unei stări bune de sănătate mintală în ciuda stresului, adică menținerea sau recuperarea rapidă a sănătății mintale în timpul și după situații dificile de viață, precum stresul sau traumele.
Pe de o parte, diverși factori („factori de reziliență”) precum o gândire optimistă, un nivel ridicat de încredere în sine sau un mediu social de sprijin par să determine succesul gestionării unei crize; pe de altă parte, indivizii își modifică adesea în mod durabil modul de a face față adversității în urma unei gestionări reușite a crizei. O stare bună și susținută de sănătate mintală în ciuda stresului (reziliența în sensul actual) este, prin urmare, în multe cazuri rezultatul unor procese de adaptare prin care individul își optimizează metodele și strategiile de coping în interacțiune cu mediul său. Procesele de schimbare care favorizează reziliența, inclusiv modificări ale funcționării creierului, au fost observate în special în modelele animale de reziliență.
Mecanismele de reziliență sunt înțelese ca fiind acele metode sau strategii eficiente pe care un individ le folosește pentru a face față situațiilor dificile de viață, în scopul depășirii crizelor. Se presupune că factorii de reziliență cresc probabilitatea de activare a acestor mecanisme. De exemplu, se consideră că un stil de gândire optimist sau o așteptare ridicată privind eficiența personală în situații de criză conduc la evaluări mai pozitive ale situației, care evită reacțiile exagerate și permit o abordare flexibilă și reconstrucția necesară a resurselor.
Scopul principal al cercetării în domeniul rezilienței este identificarea factorilor și mecanismelor de reziliență și descifrarea proceselor de adaptare implicate, pentru a dezvolta noi metode de prevenire a afecțiunilor mintale asociate stresului în rândul persoanelor care se află sau se vor afla în situații de viață stresante. Se presupune că persoanele care au un nivel redus de factori de reziliență sau care prezintă factori de risc suplimentari ar trebui să beneficieze cel mai mult de pe urma intervențiilor care promovează reziliența. Acest lucru justifică importanța cercetărilor care vizează predicția individuală a traiectoriilor sănătății mintale, cercetări care ar trebui să indice momentele favorabile pentru intervenție și metodele adecvate, pe baza semnalelor de avertizare timpurii și a profilurilor individuale de factori.
Distribuie articolul